Culele, mici cetăți întâlnite între Dunăre, Carpați și dreapta Oltului, cu dimensiunile direct proporționale cu nevoile de apărare ale unei familii mai înstărite, reprezintă forma de locuință cea mai originală și mai pitorească din Oltenia.
Aceste vestigii, cunoscute sau mai puțin cunoscute, monumente arheologice și de arhitectură sunt dovezi ale vechii noastre culturi prin care am câștigat un loc binemeritat în cultura universală.
Lipsa dovezilor materiale i-a împiedicat pe cercetători să precizeze momentul, ba chiar și perioada apariției culelor în Oltenia, iar profesorul de arheologie Teohari Antonescu de la Universitatea din Iași susținea în 1907 că această construcție este un produs național specific românesc, originile ei pierzându-se în negura timpurilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, printre cei care construiesc cule se numără, din ce în ce mai mult, boierii mărunți de țară, ca urmare a faptului că tot mai mulți dintre marii boieri se stabilesc la București și Craiova, își lasă moșiile în seama arendașilor sau împuterniciților, sarcina menținerii vechilor forme de viață revenind micilor boieri de țară.
„Cula oltenească înfățișează o clădire prismatică, formată din parter și mai multe etaje, având un plan de formă pătrată sau dreptunghiulară, foarte apropiat de un pătrat. Zidurile de piatră sau cărămidă, groase de 0,7-1,00 m, sunt străpunse din loc în loc de deschizături lunguiețe și foarte înguste, ca niște metereze. Legătura între etaje se face printr-o scară de lemn, totdeauna interioară (cu excepția culelor din Foișor și Radomir). Pe lângă casa scării, fiecare etaj cuprinde câte una, două sau chiar trei încăperi. Numărul lor depinde de mărimea și funcția culei. Înălțimea încăperilor este relativ mică, circa 2,50 m. Planșeele dintre etaje sunt construite din bârne groase de stejar sau de bolți. Ultimul nivel este prevăzut cu un cerdac, cu arcade și coloane. Uneori întregul etaj ultim este foișor. Intrarea în culă se face, de obicei, printr-o singură ușă construită din bârne de stejar, cu sisteme de zăvorire ingenioase, și adesea flancată de metereze prin care se putea trage cu pușca. Formele culei oltenești au evoluat în concordanță cu realitățile social-istorice, atingând apogeul în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Aceste forme arhitecturale, bogăția arcadelor, a elementelor decorative (pietre perforate ajur de la ferestrele parterului, firide oarbe, arcade etc.) fac din culă unele din cele mai interesante și mai caracteristice exemplare de arhitectură oltenească”, scriau arhitecții Iancu Atanasescu și Valeriu Grama în anul 1974 în cartea „Culele din Oltenia”.
Potrivit unor spicuiri din întâmplări menționate în materialele de specialitate, după ce la începutul secolului al XIX-lea Craiova fusese în repetate rânduri pârjolită de turci, mai mulți boieri care fugiseră din oraș în timpul pârjolului au hotărât împreună construirea unor turnuri de observație și cule în vederea prevenirii unor noi atacuri din partea acestor invadatori. Mai târziu, în cursul secolului al XIX-lea, pe moșiile noilor proprietari ridicați din rândurile țărănimii și negustorilor (arendașilor, exploatatorilor de cârciumi și moșii sau geambași de vite) apar cule care îndeplinesc mai mult funcția de blazon decât pe cea de apărare.
În prezent, în România există 25 de cule, iar 16 dintre acestea sunt în Oltenia, majoritatea aflate într-un amplu proces de degradare de mult timp.
„Culele sunt, alături de biserici, printre cele mai vechi construcții pe pământul românesc. Au fost destul de multe, atâtea câte erau necesare, dar au rămas foarte puține, cu toate că pentru cultura noastră ar fi fost importante. Cele care acum mai sunt, mai mult ca sigur ele doar supraviețuiesc, dar, după cum arată astăzi, nu se știe cât vor mai putea s-o facă singure. Aceste monumente au fost practic lăsate întru distrugere totală de către noii proprietari post-revoluționari, total indiferenți la istoria României. Este nevoie urgent să fie repuse în valoare, o repunere bazată pe competențe profesionale și nu cu intervenții distructive, iar apoi să fie incluse într-un circuit turistic educațional”, spunea arhitectul Pavel Popescu, președintele Filialei Euroregionale Sud Vest Oltenia a Uniunii Arhitecților din România.
De altfel, arhitecții români și oamenii de cultură din Alianța Națională a Uniunilor de Creatori din România (ANUC) au lansat anul trecut o petiție online pentru salvarea culelor, dorind să semnaleze tuturor instituțiilor României că este necesară demararea, cu competență și cât mai urgent, a unui proiect de salvare a acestor monumente.
Numai o singură culă din Oltenia — cea din județul Vâlcea, de la Bujoreni — este, potrivit lui Pavel Popescu, impecabilă din punct de vedere al „funcționalității și existenței”. La polul opus se află cula din satul Runcurel, comuna Mătăsari, județul Gorj, pentru a cărei salvare nu se mai poate face nimic.
În județul Dolj există trei cule, în comunele Almăj, Cernătești și Brabova, toate figurând ca valori de patrimoniu cultural de nivel național. Cea care se află în cea mai bună stare de conservare este Cula Barbu Poenaru de la Almăj care, pentru că adăpostește sediul școlii, a beneficiat de lucrări de reparații și întreținere cu fonduri de la bugetul local. Cula Izvoranu-Geblescu din comuna Brabova se află într-o stare avansată de degradare din cauza seismelor și infiltrațiilor de apă, clădirea fiind revendicată în instanță de moștenitorii fostului proprietar. Cula din Cernătești, la inițiativa Consiliului Județean Dolj, a intrat în administrarea Muzeului Olteniei pentru a fi restaurată și consolidată.
Culele din Oltenia ar putea constitui o atracție turistică la nivel internațional dacă ar fi reabilitate și incluse în anumite circuite turistice.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.