Casa Băniei, monument de arhitectură medievală și cea mai veche construcție civilă din Craiova, este locul unde istoria se împletește cu tradițiile din Oltenia.
În afara bisericilor și mânăstirilor brâncovene, este singurul monument de artă brâncovenească din Oltenia cu statut de clădire civilă, unele dintre zidurile construcției având o vechime de 300 de ani, iar altele chiar de peste 500 de ani.
Zidită la sfârșitul secolului al XV-lea de boierii Craiovești, izvoarele nescrise și legende spunând că acest așezământ a fost clădit de iznoavă de Barbu Craiovescu, primul fiu din prima căsătorie al lui Neagoe ot Craiova, după actul de danie al lui Laiotă Basarab. Din 1496 clădirea a devenit sediul Marii Bănii a Craiovei, locul unde își vor desfășurau activitatea banii Craiovei (guvernatorii și administratorii Olteniei). Matei Basarab și apoi domnitorul martir Constantin Brâncoveanu (1699) au refăcut aceste Case Bănești. În 1811, Elisa Oteteleșanu le-a adăugat pridvodul din spate. În 1933 au primit câteva reparații utile, dar adevărata restaurare s-a făcut în 1966.
‘Din construcția inițială a Craioveștilor se mai păstrează doar o parte a pivnițelor. În vâltoarea istoriei, vechea ctitorie a fost incendiată de nenumărate ori, a trecut în stăpâniri și administrări diferite și a ‘suferit’, după nevoi, transformări, adaosuri și suprimări arhitecturale’, spune Florin Ridiche, directorul Muzeului Olteniei.
Pe terasa Casei Băniei s-au găsit fragmente ceramice neolitice importante, care proiectează existența unei așezări în îndepărtate milenii. Multiple izvoare arată că aici se aduna Divanul Craiovei, iar în timpul ocupației austriece, în perioada 1718 — 1739, Casa Băniei devine sediul administrației austriece, care o fortifică pentru apărare. În 1750, clădirea este cedată de domnitorul Grigore Ghica Episcopiei Râmnicului.
Din 1850, clădirea devine sediu pentru diverse instituții ale orașului: Tribunalul Craiovei, Liceul Frații Buzești, Seminarul local, Arhivele Statului. Din anul 1933, clădirea va adăposti Muzeul Olteniei până în 1948, când trece în folosința Mitropoliei Olteniei. Din anul 1966, vechiul monument de arhitectură brâncovenească găzduiește Secția de Etnografie a Muzeului Olteniei.
Cine vizitează astăzi Casa Băniei are ocazia să pășească în lumea tradițiilor populare din Oltenia prin intermediul expozițiilor Secției de Etnografie a Muzeului Olteniei.
Expoziția ‘Facerea Pâinii — De la desțelenit la semănat’ care se află la demisolul Casei Băniei este, de fapt, o reprezentare specifică a cultivării grâului în Oltenia, provincie cu un preponderent caracter economic agrar. ‘Nici nu se putea altfel, având în vedere, pe de o parte, importanța istorică, socială și culturală a acestei cereale, pe de altă parte, patrimoniul valoros pe care îl deține, din această perspectivă, Muzeul Olteniei Craiova. Ca localizare spațio-temporală a acestei reconstituiri pavilionare, este vorba de zona centrală a Olteniei la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. Sunt prezentate, în felul acesta, câteva operații specifice ale cultivării grâului, printre care desțelenitul cu plugul tras de două sau trei perechi de boi, precum și utilajele necesare întreținerii culturii: grape de diferite tipuri, din mărăcini, de lemn, de lemn și colț de metal sau numai de metal. Câteva piese de patrimoniu relevă însemnătatea acestei ocupații pentru câmpiile și chiar pentru zonele de deal ale Olteniei; ne referim în special la plugul pentru desțelenit de la Glodeni din secolul XVIII, la plugul ‘Pork’, care a brăzdat ogoarele țăranilor olteni de la începutul secolului al XX-lea și până la colectivizare. Pentru întregirea simbolică a cultivării grâului, discursul muzeologic cuprinde și o dioramă cu specificitate rituală. Este vorba de ‘barba popii’ sau ‘barba caprei’, ritual menit să protejeze magic spațiul cultivat și, totodată, să invoce și să atragă belșugul următoarei recolte’, a spus Florin Ridiche, directorul Muzeului Olteniei.
Și muzeografii de aici s-au gândit că dacă vizitatorul știe cum s-a ajuns la seceratul grâului, este pregătit să parcurgă și etapele până la pâinea rituală, motiv pentru care următoarea expoziție este denumită ‘De la secerat la pâinea rituală’, care se află în sala următoare, tot de la demisol. ‘După secerat, începe treieratul grâului, eveniment cu profunde și nuanțate semnificații în viața comunităților tradiționale oltenești. Astfel, scenografierea și montarea muzeologică continuă cu sugerarea și relevarea mijloacelor folosite pentru depozitarea grâului. Cât privește măcinatul grâului, câteva utilaje tradiționale semnalează tehnici arhaice sau mai evoluate. Sunt prezente în expoziție râșnițe din secolul al XIX-lea și o moară manuală ce se bazează pe un sistem modern de roți dințate. În același context, discursul continuă cu o replică, în mărime naturală, după o moară cu ciutură din nordul Gorjului. Această prezentare, în afara obiectelor cuprinse, se sprijină și pe imagini de la începutul secolului al XX-lea, imagini ce reprezintă aratul cu plugul ‘Pork’, semănatul, precum și treieratul cu ‘vaporul’. De asemenea, pe cele două ecrane din sălile de expunere, alte informații și fotografii de epocă vor completa întreaga narație muzeologică. Desigur, pe lângă utilajele mari, în expoziție sunt expuse și unelte din lemn sau metal: furci, coase, greble etc. Vatra reprezintă pentru oltean locul sacru al casei și, totodată, spațiul de trecere care trebuie protejat de malefic. De aceea, în gospodăriile țărănești din Oltenia, era obligatoriu ca la vatră să nu lipsească pistornicul și icoana de vatră. Erau păzite astfel intrările și ieșirile din casă, adică ‘pragurile’, prin intermediul unor obiecte sacre’, mai afirmă directorul Muzeului Olteniei.
În același timp, desigur, vatra era, și izolat încă mai este, locul funcțional unde se prepară pâinea cea de toate zilele, pâinea rituală la sărbătoare și hrană. Inventarul unei vetre țărănești din Oltenia centrală cuprinde, într-un spațiu destul de mic, foarte multe obiecte din lemn, din ceramică, din metal: oale pentru fiert, oale pentru păstrat mâncarea, ulcele pentru apă și vin, vase mari pentru untură, vasul pentru gaz, putineiul cu mâtcă, măsurile pentru lapte, străchini, blidare, linguri, cauce, sărărița, găleata de apă, hambarul, lada de făină (mălai). Pe vatră, se odihneau țestul și ‘mâța’ din metal. Nu lipseau nici alte obiecte, precum frigările, o balanță sau un cântar, cârpătoarele de pâine, tuciul de mămăligă, căpisterea etc. Cuptorul nu are aceeași încărcătură sacră precum vatra, fiind plasat în exteriorul casei, dar avea funcții multiple.
În Oltenia, informațiile etnografice, mai vechi sau mai noi, atestă faptul că tipologia cuptorului oltenesc este nuanțată: de la cuptorul improvizat în câmp, la vie (conac), până la cuptorul din gospodărie, cu două sau trei vetre așezate direct pe pământ sau pe piloni. Cuptorul din Casa Băniei este o replică din Vâlcea.
Și cum puteau prezentate aspecte ale vieții omului arhaic din Oltenia decât printr-o expoziție denumită generic ‘Ritmurile vieții’ în care este prezentată ceramica oltenească, cojocăritul de la Dăbuleni, nunta oltenească, obiecte religioase de factură țărănească, icoane de sticlă, scoarțe și chilimuri oltenești și țesături oltenești de interior.
Prin intermediul expoziției ‘ceramica oltenească’, vizitatorul poate cunoaște principalele repere ale olăritului oltenesc precum Șișești, Glogova, Arcani, Ștefănești, Pinoasa, Horezu, Oboga, Vlădești. „Alcătuirea unei sinteze muzeologice a ceramicii și a olăritului din Oltenia este o operație anevoioasă tocmai prin nuanțele pe care ea le implică, legate în primul rând de marea diversitate, de bogăția de forme și de ornamentică, dar și de considerațiile socio-culturale și istorice pe care trebuie să le sugereze.
Prezentarea ceramicii oltenești într-un spațiu pavilionar trebuie să dezvăluie, atât constanțele cât și influențele estetice, determinările, consistențele simbolice și rituale și, nu în ultimul rând, materialele și tehnicile folosite, adică toate ipostazele sincretice ale unui proces cultural complex. Prin urmare, prezentăm publicului diversitatea uriașă de forme, de decoruri dintre cele mai rafinate și de cromatică a ceramicii oltenești. În expunere sunt prezente atât piese mai vechi, cât și piese noi. Oricum, temporal, cuprinderea este de o sută de ani. Orientăm expunerea spre centrele marcante ale provinciei din nord-vestul, nord-estul și centrul acesteia’, mai spune Ridiche.
În același timp, expoziția cuprinde portrete de meșteri și etapele creațiilor lor. Sunt expuse piese meșteșugite de Marin Diaconeasa, Ion Viscol, Grigore Ciungulescu, Marin și Teodora Trușcă din Oboga, de Ion Buclescu, Stelian Ogrezeanu, Victor și Ecaterina Vicșoreanu, Dumitru și Ioana Mischiu, Nicoleta Pietraru din Horezu, de Dumitru Șchiopu, Eugen și Violeta Pătru din Vlădești, de Constantin Oprița din Șișești și mulți alții.
‘Dincolo de aspectele tehnice atât de variate ale meșteșugului, de la un centru la altul, ne propunem să prezentăm publicului atât modelele și persistențele estetice ale ceramicii oltenești, dar și împrumuturile, adaosurile sistematice, trecerile și traversările artistice ale meșterilor, întrepătrunderile și noutățile apărute în timp. În aceeași ordine, încercăm să decelăm și valorile ritualice și simbolice ale obiectelor ceramice care se întâlnesc altminteri în ritualurile de trecere și calendaristice din zona etnografică a Olteniei. Ne referim la ulcioarele și ploștile de nuntă, la vasele din riturile și ritualurile înmormântării și la multe alte aspecte simbolice care trimit la un bogat univers cultural’, afirmă directorul Muzeului Olteniei.
De la olărit, în Casa Băniei este prezentată o altă ocupație din Oltenia aflată pe cale de dispariție: cojocăritul. Aici este expus un atelier de cojocărit de la Ghiroante din Dăbuleni, motiv pentru care expoziția este denumită ‘Cojocăritul de la Dăbuleni’.
‘Cojocăritul a fost una dintre ocupațiile de soi din Oltenia, mai ales ca tehnică și expresie plastică. Din păcate, în ultima vreme doar câțiva meșteri mai stăruie asupra acestuia. Cojoacele de Dăbuleni sau Vădastra sunt cunoscute în toată țara, din păcate, doar prin intermediul muzeelor etnografice. Având în vedere noblețea meșteșugului, Muzeul Olteniei a achiziționat, în anul 2007, inventarul atelierului de cojocărit al meșterului Stan Preduș, zis Ghiroante, din Dăbuleni. Tot acest inventar poartă amprenta vieții și a talentului celui care trecea în lumea drepților în anul 1995. Lăsa, însă, în urmă, parcă spre argumentarea afirmațiilor noastre de mai sus, opt cojoace de o frumusețe aparte, cu un decor și simboluri dintre cele mai rafinate. Stan Ghiroante lucra pe comandă pentru țăranii din zonă. Cojoacele erau făcute din piele de oaie, decorul din lână cu motive din piele; ‘rozete’, ‘brazi’, ‘melci cu bobițe’, ‘pițișoare cu cotituri’, ‘tasmalele’ de la buzunarele ‘prejurului’ reifică și ele această propensiune către frumos’, a dezvăluit Ridiche.
Expoziția ‘Ritmurile vieții’ de la etajul Casei Băniei, vorbește, în primul rând, despre existența și raporturile omului tradițional din Oltenia. Sunt decelate, astfel, relații și conjuncturi prin dublete relevante: sacru / profan, material / spiritual, cotidian / sărbătoare. ‘Două axe simbolice determină această construcție: una este temporală și cuprinde triada cotidian / sacru (sărbătoare) / cotidian; aceasta este axa de la est la vest și aici sunt semantizate experiențele tradiționale și prezentate atât meșteșugurile cojocăritului și țesutului, dar și o trăire revelatoare la nivel ontologic: nunta. Cealaltă axă, de la nord la sud, este una spațială și sugerează consistența simbolică a toposurilor culturalizate ale satului: ulița, ograda, răscrucea. Nunta este prezentată ca un eveniment de excepție, ca un prag, ca o trecere spre un alt statut. Iar această trecere este și ea marcată de o coerență ritualică și simbolică impresionante’, spune directorul Muzeului Olteniei.
Nunta olteanului este animată grație personajelor actante: mirele, mireasa, nașul, nașa, socrii mari, socrii mici, cumnatul de mână, domnișoarele de onoare, cumetrele (pochinzărițele) etc. ‘Precizăm că este vorba de o nuntă virtuală la care participă nuntași din toate zonele și subzonele etnografie ale Olteniei. Să nu uităm că Muzeul Olteniei este, desigur, unul regional și, prin urmare, propunem acceptarea acestei licențe muzeologice. Dintre riturile pe care le propunem publicului larg, amintim: adusul apei de către mireasă în dimineața zilei de duminică a nuntirii, cel al împodobirii bradului de nuntă, precum și purtarea zestrei în carul ritual. Cu acest prilej, vor putea fi admirate costume populare bărbătești și femeiești din Gorj, Dolj, Olt, Romanați, Vâlcea, Mehedinți. Catrințe, vâlnice, ii, ciupage, boscele, cârpe și marame, tulpane, apoi cojoace, șube, casace, cămăși bărbătești, ițari, costume schilărești, ipingele vor putea fi admirate pe manechinele ce ‘participă’ la nunta oltenească. Motive florale: cununa, brăduțul, vrejul și ghirlanda, vasul cu flori, pomul vieții, motive stilizate, avimorfe, zoomorfe — pasărea, șarpele, cerbul, pisica, mielul, sau motive skeomorfe decorează cu prisosință costumul popular oltenesc. Apar, cu acest prilej, diferențieri între zonele etnografice ale Olteniei în funcție de vârstă, condiție socială’, a mai afirmat directorul Muzeului Olteniei.
Pentru că existența olteanului nu poate fi concepută în afara relației cu Dumnezeu, următoarea expoziție este denumită ‘Obiecte religioase de factură țărănească’. ‘Artefactele sacre, cele mai cunoscute în gospodăria țărănească, au fost și sunt icoana din camera de oaspeți, icoana de vatră și pistornicul. Subliniem și aici marea varietate a acestor sacramente. Principalele reprezentări din iconografia țărănească trimit la sărbătorile și prăznuirile creștine: Nașterea, Botezul, Crucificarea, Învierea și Înălțarea Domnului, la Nașterea și Plângerea Precistei, la alte evenimente din calendarul creștin-ortodox, Stretenia, Ovidenia, Buna Vestire. Sfinții sunt și ei reprezentați pe icoanele oltenești, în special Sfântul Nicolae, Sfântul Petru, Sfinții Constantin și Elena, Sfântul Ioan, Sfântul Ilie, Sfântul Gheorghe. Alte obiecte cu semantică religioasă deosebită, prezente în expoziție, sunt crucile de altar, crucile de mână și ,nu în ultimul rând, ouăle încondeiate. Această sală face, de fapt, trecerea de la ritualul nunții la artefactele religioase țărănești ‘de afară’: troițele de înmormântare, de pod și răscruce, crucile de punte și de jurământ’, afirmă Florin Ridiche.
Urmează apoi o expoziție de icoane pe sticlă donate de Marieta și Ștefan Jianu. ‘Sunt oameni care simt nevoia să-și onoreze trecerea prin lume prin fapte culturale. Așa s-a întâmplat și cu familia Jianu, care a colecționat pe parcursul a zeci de ani de peregrinări întru cercetare și achiziție, icoane pe sticlă din Transilvania. Această pasiune s-a finalizat exemplar printr-o colecție de mare valoare, alcătuire pe care familia mai sus menționată a donat-o Muzeului Olteniei Craiova’, a explicat directorul Muzeului Olteniei.
Colecția cuprinde icoane din principalele centre de iconărit din Transilvania, dintre care: Nicula, Țara Oltului, Făgăraș, Marginimea Sibiului, Șcheii Brașovului, Valea Sebeșului, Măierii Albei Iulia, Laz, Lancrăm. Icoanele poartă semnătura unor meșteri vestiți, precum Ioan Kostea, Ioan Hândoreanu, Savu Moga, Ioan Pop, Nicolae Oancea, Aron Poienaru, Partenie Poienaru, Ilie Poienaru II, Pavel Zamfir, Ana Deji. Majoritatea pieselor aparțin secolului al XIX-lea, unele fiind chiar datate. Cea mai veche datare o constituie icoana ce îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe (1835), atribuită lui Ioan Kostea din Lancrăm. La fel de veche este și reprezentarea ‘Nașterea lui Iisus’, pictată în maniera inconfundabilă a lui Ioan Hândoreanu din Mărginimea Sibiului.
Deoarece în ierarhia valorilor artei populare, scoarțele și chilimurile ocupă un loc deosebit nu numai prin originalitatea, rafinamentul coloristic, varietatea de tipuri și motive decorative, dar și prin consensul tuturor claselor sociale în aprecierea valorilor și contribuția acestora la evoluția acestui gen de țesături, la Casa Băniei există și o expoziție intitulată ‘Scoarțe și chilimuri oltenești’. ‘Această realitate istorică explică valoarea istorică a scoarțelor și chilimurilor oltenești în raport cu alte provincii românești, justificând astfel atenția cu totul deosebită pe care au acordat-o acestui gen de creații personalități de seamă ale culturii noastre. Ca tip de țesătură, scoarța este de veche tradiție, fiind principala piesă decorativă de interior din zestrea fetelor de țărani, fiind amintită alături de alte bunuri și în foile de zestre boierești din secolul al XVIII-lea.
Confecționarea și posesia de scoarțe confereau prestigiu social fetelor cu îndemânare tehnică, transportarea zestrei la locuința viitorului ginere, făcându-se în cadrul unui adevărat ceremonial, unde fiecare piesă este prezentată comunității. Producția de scoarțe și îndeosebi de chilimuri din mediul orășenesc manifestă o mare libertate de invenție compozițională ornamentală și cromatică, dar nu toate aceste invenții s-au cristalizat într-un stil, așa cum s-a întâmplat în mediul țărănesc, unde motive vechi și noi, culori, scheme de compoziție, suporturi materiale, ale concepției estetice țărănești sunt reluate în altă ordine și alte combinații, dând naștere seriilor tipologice. Această înnoire s-a realizat prin integrarea selectivă, conform limitelor tehnice, de motive și scheme de organizare a decorului, dar și prin crearea de noi motive și asocierea lor. Alături de vechile motive geometrice întâlnim acum motive vegetale ca: frunze, mărgăritare, glastra cu flori etc.’, a mai afirmat directorul Muzeului Olteniei.
Secția de Etnografie a Casei Băniei are o colecție de aproape o mie de piese de țesături de interior și câteva sute de marame din borangic, iar din acest motiv nu putea să nu organizeze o expoziție intitulată ‘Țesături oltenești de interior’. „Țesăturile de interior din Oltenia exprimă și ele rafinamentul și propensiunea către armonios a artei tradiționale românești. Să precizăm că această îndeletnicire aparținea femeilor. Lâna, bumbacul, inul, cânepa, părul de capră, însemnau tot atâtea materiale moi din care, în lungile seri și nopți de iarnă, țărăncile oltence țeseau capodopere, cele mai multe dintre ele utilitare: căpătâie, carpete, păretare, cioltare, perdele, macate, velințe, fețe de pernă, batiste de ginere, preșuri, peșchire, ștergare și câte și câte… Împodobeau casa. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea au descoperit borangicul. Și din firul magic, mai subțire decât cel de păr, s-au apucat să țeasă cârpe de sărbătoare, marame, ii și ciupage. Țesături diafane, misterioase, care trimit, de regulă, la o artă și la o răbdare orientale… Dacă te uiți cu atenție la războiul de țesut, care se află în sala acestor artefacte, nu pricepi prea repede cum un utilaj atât de simplu, de arhaic, de primitiv până la urmă, a putut să înlesnească crearea unor capodopere, așa cum apreciam’, a mai spus Florin Ridiche.
Secția de Etnografie organizează expoziții permanente și temporare cuprinzând valori documentar-etnografice, de artă tradițională și contemporană din patrimoniul propriu sau aparținând altor instituții; sesiuni de comunicări, simpozioane, întâlniri cu specialiști în domeniu, lansări de carte, proiecții de filme etnografice și alte acțiuni para și metamuzeale. De asemenea, Secția de Etnografie oferă publicului informații de specialitate, bibliografii asupra modelelor și valorilor culturii și artelor tradiționale, publicații de specialitate editate de muzeu cu specific etno-folcloric, printre care Anuarul ‘Oltenia’, Studii și comunicări, Etnografie, precum și alte materiale de popularizare: pliante informative, ghiduri, vederi etc.; obiecte de arta tradițională contemporană (ceramică, icoane, țesături, ouă încondeiate, instrumente muzicale etc.) și obiecte de artă tradițională, spre vânzare, prin magazinul „La carul cu oale”.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.